Sunt prost.
Acei
ochi ce mi-au vizitat visele încă din prima noapte în care i-am
cunoscut, stăteau acum, plini de lacrimi, în fața mea, și-și
cereau iertare. Acele lacrimi ce le purtau chiar de când greșise,
amenințau acum să acopere acel albastru-cenușiu, ce strălucea
sinistru, plăcut în întuneric.
Ca și prima dată,
Luna stătea, strălucitoare și rece, deasupra celor doi, veghind
asupra lor, fără a lua sau avertiza pe niciunul dintre ei când
erau în pericol sau pe punctul de a face vreo greșeala. Dacă ar fi
făcut-o, acum, în loc să vadă lacrimi și speranțe distruse, ar
fi fost martoră la doi frumoși nebuni ce se iubeau, și erau
fericiți. Acum, iubirea rămase undeva în urmă, iar urma ce o
lăsau cei doi nu aducea niciun zâmbet pe buze, era doar o dâră de
amintiri frumoase, de zâmbete lăsate spre soare și de sclipiri de
dragoste orbitoare.
Stătea în fața
mea, aproape neridicându-și ochii, iar lacrimile ei pure-pline de
păcat, udau praful cel nepăsător ce se întindea de la picioarele
ei la nesfârșit. Era într-un deșert, părăsita din propria
greșeala, singură și abandonată. Îmi era mila de ea, era micuță,
era prostuța și ar fi trebuit să mă aștept să greșească, iar
acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că aș fi putut să
evit ceea ce acum îmi rupe sufletul. Aș fi putut dacă nu aș fi
fost atât de orb, orbit de dragoste, iar mintea prinsă într-o
plasă de îmbrățișări și sărutări, rațiunea eclipsată de
acei ochii albaștri-cenușii, mi-aș
fi dat seama și aș fi putut opri greșeala.
Am vrut să plec,
să o las singură și neajutorată în noapte, cu greșeala ce-i
făcuse umerii să se aplece și să scurgă lacrimi ce picau
strălucitoare la lumina lunii. Am vrut dar se pare că inima nu e de
acord și doar stabilisem că la prima greșeală primește roșu și
trecem la altă partidă, dar trebuia să îmi dau seama că inima nu
se ține de cuvânt, că inima nu are minte și că decât să nu
simtă nimic mai bine să sufere... Masochistă mică ce bați
neîncetat în al meu piept... Aș vrea să plec dar mi-e frig deja,
am nevoie de ea, și o ador, ador felul ei de a mă lua în brațe,
slab și gata să mă scape, ador parfumul ei ce rămâne în haine,
în părul meu și în așternuturi și care mă face să îi simt
lipsa în fiecare clipă, a fiecarui minut, al fiecarei oră. Dar...
Nu pot să mai
iubesc acei ochii, DA, am spus-o, o iubeam, o iubesc și o voi iubi
mereu câte clipe voi avea și știu asta câte clipe voi avea,
pentru că știu că e tot ce mi-am dorit și tot ce nu am știut că
îmi doresc.
Am nevoie să
reflectez. Mă mint singur și a fost o amăgire a inimii mele reci
și triste sau a fost ceva pur? Întrebare ce va rămâne fără
răspuns, pentru că mâine o voi uita, în timp ce ea, sclipitoare,
cu ochii de un albastru-fericit mă va trezi cu un sărut.
Acum lacrimile ei
sunt și ale mele, ochii ce arătau până acum disperare s-au
luminat, și scânteiază de fericire și nerăbdare, în timp ce
buzele ei așteaptă să guste buzele mele.
Aș vrea să fug,
și să o uit, că odată ce a greșit va mai greși și mă voi găsi
iar în aceeași situație ca și acum, dar îi simt respirația
caldă iar buzele ce se apropie ușor, ușor, umede, calde ce vor să
absoarbă toată dragostea ce-o pot oferi. Fierbinte, umed... Toate
gândurile s-au oprit, iar toată energia mea e directionată spre...
Nu știu, nu mai trebuie să gândesc, doar iubesc și atât..
După un timp ea
părăsi brațele mele, purtând încă pe buze amprenta buzelor
mele. Se îndrepta spre propria casă, privind luna rece, zâmbind,
apoi zâmbetul se trasformă într-un rânjet sinistru iar luna citi
pe chipul ei: E prost!
Am
privit luna și am închis ochii apoi i-am întors spatele să n-o
aud când strigă: Ești
prost!
Mergeam încet pe
drumul de pământ, gândindu-mă la ce făcusem iar atunci mi-am dat
seama: Sunt PROST!
