Ascultă

Coloana sonora a schitei de mai jos

Vioara

              

              Am crezut multe... Am crezut că dacă voi pleca departe de ea, o voi uita, dacă mă voi arunca în brațele altor femei îi voi șterge gustul, mirosul, atingerea din inima mea. Am crezut că alcoolul mi-o va șterge din inimă, am crezut...

              Am sperat că ocupându-mi timpul, lucrând de dimineața până seara, până nu voi mai putea, fără a-mi permite nici o clipa de răgaz în care să-mi las trupul să respire, voi reuși să nu mă mai gândesc la ea. Am sperat...

            Am crezut degeaba și am sperat în neștire. Dar asta, ce simt acum, ce simt de șapte ani de zile, este o palmă zdravănă de la viață, o palmă ce m-a pus la pământ. M-am ridicat și am mers mai departe, cu palma grea încă deasupra mea, gata să mă pună la pământ de fiecare dată când ecoul primei lovituri se va pierde in neantul uitării, în imensitatea sufletului meu.

              A fost prima, singura, ultima personala la care am ținut cu adevărat și mi-am deschis inima. Și ea a luat-o și a plecat, fără nici un cuvânt, fără adio, lăsând doar un bilet sub vioara ei, pe pianul cel negru. Pe bilet scria, cu litere frumoase, cu cerneală violet: "M-am dus după lapte..."

Nu am ridicat biletul. Nu trebuia. Nu era o glumă, nu avea cum, acele cuvinte erau biletul său de adio. Cândva, demult, când abia începusem să ne numim noi mi-a spus: "Într-o zi mă voi plictisi, voi vrea altceva. Nu va fi din vina ta si nu-ți face griji, te rog. Nu pot sta prea mult timp într-un loc". Am întrebat-o cum îmi voi da seama că ai plecat pentru totdeauna. Statea în brațele mele când mi-a spus asta. Mi-a răspuns cuibărindu-se la pieptul meu:" Îți voi lăsa un bilet în care-ți voi scrie: M-am dus după lapte...". Am strâns-o în brațe și i-am sărutat părul castaniu. Ea oftă ușor...

               Am plecat departe, departe de străzile ce purtau ale noastre umbre, urmele pașilor ce-i făceam îmbrățișați sau ținându-ne de mână, departe de toate băncile pe care inventam lumi mincinoase, departe de frunzele ce purtau imaginea sărutărilor noastre și a firelor de iarbă ce au cuprins in verdele lor fiorul fiecărei declarații de amor...

               Mi-am uitat prietenii, mi-am îndepărtat familia și ea, amintirea e tot acolo. Stau și mă privesc în oglindă și mă întreb dacă mai mă doare. Nu, sau poate m-am obișnuit cu durerea și chiar dacă fiecare răsuflare îmi arde plămânii și inima îmi explodează, chiar dacă la fiecare pas pe care-l fac aștept să vină să mă ia de mână, iar de fiecare dată când mă trezesc aștept să-mi spună bună...

               M-am dedicat muzicii și doar muzica-mi va aduce uitarea. Și totuși sunt acorduri ce-mi vibrează a ea, si uneori portativele devin povești de iubire în care ei se întâlnesc și se despart, și dragostea lor trecând de la presto la lento și ea era ea și el nu eram eu și închid ochii și îmi las muzica să-mi cânte durerea.

               Am uitat, sper, ultima melodie pe care am cântat-o împreună. O melodie rară, tristă, melodia ce am cântat-o în ultima noapte împreună. A făcut vioara să se tânguie duios, am făcut pianul să ofteze adânc, ne-am făcut să plângem. Ea știa, eu speram să mă înșel...

              Am încercat fără să vreau, să cânt acele triste acorduri, să-mi fac durerea simțită, să-și rupă barierele impuse de obișnuință să-mi pot plânge iubirea. Am încercat fără succes să leg note dar lipsea vioara. Lipsea elementul care-mi dădea profunzime, care mă făcea sa vibrez, să cânt, să iubesc. Acum gol și trist, cânt mecanic, ca un robot fără inima... ca ceea ce sunt... fără inima...

                                                                  ***

               Peste doua luni am concert. Pian și orchestră... Voi avea de muncă lunile astea. E bine, vine primăvara și asta doare. Tare. Asta-mi aduce aminte de ea, de clipa când ne-am cunoscut, de primul sărut, de prima noapte sub cerul liber numărând stele...

               Marele hol ai renumitei opere era gol. Din când în când, câte un îngrijitor trecea tăcut salutând sfios. Mi-am lasat geanta în cabina personală apoi m-am îndreptat ușor către scenă. Cel puțin o oră sala va fi a mea și singurul lucru ce se va auzi vor fi acordurile pianului.

               Zgomot de vioară..

               Cineva, pe scenă își acorda vioara...

               Am pășit încet, ca un vânător ce nu vrea să sperie căprioara, cina din această seara a familiei sale. Din spatele unor decoruri vechi, prăfuite, am privit spre scenă.

               O rochie roșie, lungă, iar părul castaniu, prins într-un coc finuț. Termină de acordat vioara, iar acum, ușor, încet lăsa arcușul să se joace. Trecu repede prin mai multe simfonii după care se liniștii privind în întunecimea sălii. M-am îndreptat spre pian, fără zgomot. Pe pian, sub o vioara, cu litere violet stătea scris pe un bilețel: "M-am întors"

               Am atins primele note... Pianul oftă iar vioara prinse a se tângui...